Boniboanele,
jeliboanele, bombonicile Topik, Aquafresh-ul în trei culori care
protejează de tot atâtea ori (asta era pastă de dinţi), ţigările Bastos
– iată produse care, beneficiind de reclamă la televizor, au mers bine.
Vodca Scandic n-a avut reclamă, şi a mers şi mai bine. Vorbim de vodca
Scandic la cutie de carton: puteai să te-mbeţi şi s-o scapi din mână,
că nu se spărgea. O cărai în buzunar. Cutiei îi era ataşat, cu aracet,
un pai. Adolescenţii care făceau pe grozavii sorbeau tăria cu paiul,
băutorii profesionişti îl foloseau doar ca să transfere lichidul în
pahar. După ţuica afişând două prune pe etichetă, denumită de iubitorii
ei şi ai fotbalului „ochii lui Dobrin“, cutia de Scandic cu paiul
înfipt în ea prin staniolul unui orificiu a fost următoarea băutură şi
poate singura care s-a ales cu poreclă. „Luăm o motorolă?“ – ziceau
consumatorii. Motorola era marcă de staţie emisie-recepţie, telefoanele
mobile încă nu se inventaseră.
Dispariţia lui Gregorio Rizo a reinstalat monotonia
Unul dintre primele spoturi TV (deşi pe atunci nu era uzitat termenul
de spot) de după împuşcarea celui mai vestit cizmar din România
ademenea aşa: „Alungaţi monotonia şi cumpăraţi un pantof Gregorio
Rizo!“. Şi azi cumpăra românul un pantof, când mai strângea ceva bani
îl lua şi pe celălalt, şi uite aşa, dacă pantofii Gregorio Rizo ar fi
fost daţi cu var pe tălpi, s-ar fi albit trotuarele patriei. Erau
pantofi sport, uşori, şi din piele întoarsă, şi normală, în toate
culorile şi pentru ambele sexe, mergeau şi cu blugii prespălaţi
Pyramid, cu cracul lor ca o piramidă cu vârfu-n jos, şi cu colanţii,
denumiţi şi egări. Chiar că luai monotonia la goană cu ei, înţelesul
sloganului îl pătrundem abia-n ziua de azi, când 98 % dintre pantofii
bărbaţilor sunt negri sau maro. Pe la mijlocul anilor ’90, marfa lui
Gregorio s-a dus. I-au luat locul boturile pătrăţoase, ciocaţii şi alte
modele. Modele, dar nu vreo marcă. Sandalele-butuci au sucit minţile
tinerelor românce către finalul mileniului trecut. Talpa şi tocul
formau un corp comun, înalt şi gros. Au ţinut ceva sandalele astea, au
purtat fetele la ele două veri, până s-au tocit de tot.
În primii ani de după Revoluţie, gecile cu puf de pinguin au fost
stăpânele iernii. Erau importate dintr-o ţară care, deşi întinsă, nu
prezintă pinguini în fauna ei, China.
Românii mâncau pâine turcească pe pâine
S-a pomenit de ea prima şi prima oară în Bucureşti, undeva în spatele
magazinului Unirea. De acolo a plecat pâinea turcească, rumeioară şi
pufoasă, şi a cotropit întreaga Românie. Abia după ce populaţia a mai
început să ia şi câte o pauză la mâncatul unei pâini-minune, a
constatat că se-ntăreşte după nici o jumătate de zi.
Guma Turbo o găseai chiar şi pe vremea comerţului socialist, la
ţigăncile bişniţare. Dar după ce-a căzut comerţul socialist, guma Turbo
a făcut ravagii. De mărimea unei gume de şters, o pastilă de Turbo a
pornit de la preţul de 10 lei în 1990, înainte de liberalizare, când un
salariu mediu era cam dublu faţă de cel de azi. În zilele noastre, dacă
ţi-ar cere unul 5 lei pe o gumiţă, cu toată poza unei maşini ciumege
împachetate alături, ca supliment, ai suna la Protecţia
Consumatorului...
„Hei, hei, dacă vrei/ Un pahar de suc să bei/ Vino azi în lumea lui,/
Lumea dozatorului!// Hei, hei, nu uita,/ România-i ţara ta,/ Ţară plină
de comori/ Şi cu mii de dozatori.“ Ăsta era un cântec al unui interpret
aflat la modă la vremea lui, pe care nu mai ştim cum îl cheamă. Numele
dozatorului l-am reţinut însă: TEC. Sensibil mai ieftin ca un
Pepsi-Cola la sticlă mică, fiindcă alte recipiente nici nu existau
pentru Pepsi-Cola, şi mai apoi decât produsul nou intrat pe piaţă
Coca-Cola, sucul la dozator a fost totuşi mereu cu un mic pas înaintea
galopantei inflaţii. Îl găseai în multiple culori, ca pe pantofii
Gregorio Rizo, poate doar albastrul lipsea: suc la dozator de lămâie,
de mango, de kivi, de toate ciudăţeniile. Şi – minunea minunilor din
ostrovul zânelor! – nu era îndulcit cu zahăr, ci cu aspartam. Ehei,
câţi oameni de afaceri de azi nu şi-au început cariera cu dozatorul TEC!
În aşteptarea cozilor la Zig-zag, difuzorii făceau coadă la Zig-zag
În primăvara lui 1990, românii aflaseră numele unui ziarist pe care
nu-l ştiau la faţă, că editorialele nu se publicau însoţite de poza
autorului: Ion Cristoiu. Şi editorialele ca editorialele, dar jurnalul
pe bune al Zoiei Ceauşescu, dezvăluirile despre Revoluţie plus o bună
parte nepolitizată a publicaţiei, ceea ce alţii nu concepeau, au adus
săptămânalul Zig-zag la un tiraj de 6-700.000 de bucăţi, fără a socoti
şi tirajele-pirat trase de tipografi. Marţea de dimineaţă, când
Zig-zagul era proaspăt, 20-30 de difuzori stăteau la coadă la redacţie,
să-l ia cu banii jos, recapitulând titlurile puse de maestrul Cristoiu.
În scurt timp, ei urmau să atragă lumea către alte cozi. Nici n-a
trecut prima vară în libertate pentru români, că patronul de la
Zig-zag, pe nume Octavian Mitu, l-a pus în locul lui Ion Cristoiu pe
Adrian Păunescu. Pentru cea mai populară publicaţie din România, de la
sublim la ridicol n-a fost decât un pas.
Parcă Sandra Brown s-a ivit înaintea lui Pavel Coruţ. Romanele ei
conţineau ingredientele: dragoste, sex, bani, intrigă, putere. Sandra
Brown asta scrie ca băgată-n priză! – s-au minunat oamenii când au
văzut că romanele ei apar la tarabe mai des ca publicaţia Zig-zag, care
nu mai era de mult ce fusese, dar tot săptămânal ieşea. S-a aflat
atunci că individa Sandra Brown nici nu există, e un pseudonim al unui
colectiv de sociologi şi, să le zicem, scriitori americani. Primii au
sondat ştiinţific piaţa, ceilaţi au aplicat reţeta succesului garantat.
Pavel Coruţ, cu dacii lui, cu poveştile de spionaj împletit cu amor, cu
plonjarea în subconştient şi sfaturile pentru reuşită în orice domeniu,
a rămas, fără îndoială, scriitorul român cel mai bine vândut dintre cei
aflaţi în viaţă. De cum nu s-a mai vândut bine, n-a mai scris.
Dacia cu Ceauşescu Nicolae în bord
Casetofoanele Levis (nu Levi’s, nu vorbim de blugi) mergeau ca unse
dacă băgai într-însele neapărat o casetă Vivo. Ce-aveau casetofoanele
Levis şi casetele Vivo în plus faţă de alte casetofoane, respectiv
casete? Nimic. Se poate spune c-aveau în minus, dacă vorbim de preţul
lor. Casetofoane Levis auto nu s-au pomenit. Mare păcat, ar fi dat bine
la Dacia cu bord de CN. Un bord cu mai multe butoane decât la Dacia
fără bord de CN. Inovaţia apăruse încă din trecutul regim, dar pe
atunci ziceai mersi când îţi venea rândul să iei o Dacie de orice
culoare şi cu orice dotări, nu mai aveai vreme de emis pretenţii. Şi
tocmai pentru că data din regimul cel vechi, Daciei cu bord de CN i s-a
zis Dacie cu bord de Ceauşescu Nicolae. Nimeni nu ştia de unde
altundeva puteau veni iniţialele.
